Găsind pământul sub picioare - стр. 3

* * *

Un medic neobișnuit a intrat într-o secție obișnuită. Nu purta haine albe, ci unele de un albastru moale, ceea ce îl făcea să pară neobișnuit. Doctorul s-a uitat la instrumente, a ajustat ceva în perfuzie și abia apoi mi-a luminat ochii cu o lanternă. Probabil că voia să vadă dacă reacționam la lumină. Am închis ochii, el a zâmbit și a început să vorbească cu mine. Mai târziu mi-am dat seama că vorbeam în germană, dar în acel moment am fost surprinsă de numele pe care mi l-a dat. Exact ca în carte!

– Frau1 Schmidt, i-ați speriat pe toți. Doctorul m-a privit cu atenție, astfel încât mintea mea s-a umplut de tot felul de gânduri. Mă înțelegeți?

– Înțeleg, am dat din cap, gemând încet. În momentul acela, mă dureau articulațiile, nu degetele, dar parcă mă durea totul. Și… Nu aveam nicio idee despre ce se întâmpla cu Frau Schmidt. Habar n-aveam cum o chema. Cum mă cheamă?

– Te numești Gabriella, a suspinat doctorul, mângâindu-mi brusc capul.

A fost atât de bun încât am cerut mai mult. Nu știam ce se întâmplă cu mine. Totul era atât de ciudat…

– Nu vă temeți de starea dumneavoastră. Pierderea memoriei este posibilă după o experiență de moarte apropiată. Vestea bună este că cicatricea nu va fi deloc vizibilă.

Într-un fel, mi s-a părut că aceste cuvinte aveau un înțeles ascuns, dar, desigur, le-am înțeles în felul meu.

– Mulțumesc, domnule doctor, i-am mulțumit pentru că am vrut să fiu politicoasă.

Veștile despre cicatrice au fost foarte bune. A însemnat că cel puțin nu voi mai fi distins. M-am întrebat dacă Willy Schmidt era fratele meu. Nu avea o soră în carte. Probabil de aceea nu are: Sunt mort…

– Doctorul plecase într-o călătorie de afaceri, iar eu nu mă puteam opri să nu mă gândesc la ceea ce mă aștepta. Nu-mi venea să cred că eram sănătoasă, iar mâinile și picioarele mele sugerau același lucru. Și dacă în acel orfelinat eram tratată la fel ca în carte, asta însemna… Însemna că m-ar fi bătut și că aș fi intrat în academie! Copiii sunt bătuți în școlile germane. Știam asta, dar nu-mi aminteam când, dar profesoara noastră ne spunea adesea că i-ar plăcea să… «Deci, mi-am spus, la școală poți primi și ceva care te ajută să respiri mai bine. Și mai târziu, și la academie, presupun?». Viața nu mai părea atât de terifiantă, pentru că, înainte, nimeni nu mă dorea doar pe mine, dar acum, cel puțin, eram urâtă (mă rog, dacă eram în carte), iar asta e deja un sentiment.

Stăteam întins acolo și mă gândeam că poate Mariana a murit. Ea a murit. Dar nu puteam să înțeleg de ce eu eram încă cea care suferea. M-am gândit că poate era doar iadul. Mă îmbolnăvisem când eram Mariana și le făcusem rău mamei și tatălui meu, așa că fusesem pedepsită pentru asta, iar acum sufeream din nou. Și în fața mea se afla o academie înfricoșătoare. E magică, dar e foarte înfricoșătoare pentru că sunt multe scări. Iar scările te pot răni. Poate că aș fi ucis și acolo. Adică, au vrut s-o facă în carte, dar băiatul ăsta, Willy, a vrut să trăiască, și eu… Și nu a trebuit să o fac. Mă întrebam câți ani aveam și cum arătam. Nu putea fi Mariana, nu-i așa?

Nu mă așteptam ca cineva să vină la mine, dar cineva a venit. Era o femeie: era slabă și purta o rochie ciudată, ca o uniformă dintr-un film de război. Nu o cunoșteam, dar îmi amintea de cineva… Trebuie să fie de la un orfelinat», m-am gândit, pentru că fața femeii nu exprima nimic.