Găsind pământul sub picioare - стр. 2
În acea zi, am murit pentru a doua oară.
Părinții mei m-au abandonat și m-au aruncat afară din casă ca pe o pisicuță în timp ce eram în spital. Și apoi a apărut un orfelinat pentru… handicapați. Era foarte trist acolo. Aveau grijă de noi, dar nu era nicio mamă acolo.
Atunci am vrut cu adevărat să mor, dar Katia și tatăl ei au reușit să mă găsească. Katia era într-un scaun cu rotile pentru că nu mai putea să meargă. Eu puteam. Mersul pe jos era foarte dureros, dar puteam merge orice, dar nu într-un scaun cu rotile, pentru că fetele în scaune cu rotile erau tratate aici ca…
– Mariana, vrei să locuiești cu noi? m-a întrebat tatăl Katiei, iar eu am plâns, dar nu știu din ce motiv nu a fost lăsat să mă ia.
Prietena mea a plâns și ea, dar femeile furioase nu le-au lăsat să mă ia oricum. A fost din cauza unor cifre. A trebuit să rămân la orfelinat, unde nimeni nu mă voia, deși Katia și tatăl ei au venit să mă vadă… Mi s-a spus că tatăl Katiei nu avea suficienți bani pentru noi doi. În acel moment, am urât femeile rele care numărau banii. Chiar aveau impresia că era mai bine acolo unde nu mă voia nimeni?
La orfelinat era o bibliotecă, așa că am citit cărți acolo. Una dintre ele m-a fascinat cu adevărat. Nu era vorba despre o fată, ci despre un băiat, pe care nimeni nu-l voia, la fel ca pe mine. Băiatul ăsta, Willy, trăia într-un orfelinat, iar ei îl urau și nu-l plăceau. În ceea ce mă privește, nici pe mine nu mă plăceau, dar nimănui nu-i păsa. În carte, era o dădacă – o femeie furioasă căreia îi plăcea să-l bată pe Willy. Lui nu-i plăcea asta, nu știu de ce… Eu aș fi acceptat să fiu bătută doar ca să mă simt utilă. Apoi s-a dovedit că Willy fusese ales să fie dus la academia de magie, unde îi învățau pe toți cum să se vindece. Presupun că mă puteau lua și pe mine – academia era magică, nu-i așa? M-am gândit că am greșit când am crezut că era doar un basm pentru că mama și tatăl lui Willy au stat în calea cuiva. Au fost uciși pentru asta, dar băiatul nu a fost ucis pentru niciun motiv.
La academie erau multe scări, iar un «fenke» îl arunca pe Willy pe scări – probabil că voia să îl omoare, dar nu am reușit să îmi dau seama cine era sau de ce. Nu sunt foarte deșteaptă, într-adevăr. Știau asta și la școală, de aceea îmi spuneau înjurături dar știam că oricum voi muri, așa că nu conta. Uneori îmi doream să fiu Willy Schmidt sau Ingrid Schiller din carte, pentru că erau prieteni și, mai ales, nu sufereau în permanență. De asemenea, am vrut să văd Academia Grasvangtal și să învăț despre pădurea de basm și despre Muntele Rübetzal. Trebuie să fie foarte frumos acolo. Această carte a devenit preferata mea, chiar dacă este despre Germania, unde nu am fost niciodată și nu voi merge niciodată.
O să mor. Asta mi s-a spus – fiecare zi ar putea fi ultima, așa că am așteptat-o pentru că nu aveam puterea să fac altceva.
Totul m-a dezamăgit… Ieri, cred că am murit din nou. Nu-mi amintesc ce s-a întâmplat ieri, dar nu contează. Pentru mult timp, singurii prieteni pe care i-am avut au fost cărțile. Și Katia, desigur. Am citit carte după carte eram transportată în alte lumi
Aveam eu vreo șansă de supraviețuire? Cu siguranță că da. Dacă nu ar fi fost depresia, dacă nu ar fi fost evoluția foarte dificilă a bolii, dacă nu ar fi fost indiferența… Memoria mea nu a reținut nici transportul, nici medicul care a avut milă de mine, nici noii mei părinți. Mă simțeam de parcă tocmai murisem, doar pentru a deschide ochii într-o viață cu totul nouă. Poate că cel care ne judecă a decis că eu merit nu doar o nouă șansă, ci și o nouă provocare.