Găsind pământul sub picioare - стр. 5

– Vrei să te adoptăm? m-a întrebat noul meu tată.

– Nu pot fi adoptată? am întrebat și imediat mi s-a explicat: Ei bine, nu chiar, pentru că aș putea pretinde că Herman este logodnicul meu și aș avea un viitor.

Tata a zâmbit, iar băiatul (a auzit și el ce i-am spus) părea în pragul lacrimilor.

– Ai nevoie de un logodnic pentru viitor? mama a zâmbit.

– Ei bine, dacă există un logodnic… Mi-am împărtășit gândurile, atunci într-o zi va exista o familie. Știu că voi muri oricum, dar așa doar pentru distracție, pot?

Mama mea a plâns și a permis acest lucru, iar Herman m-a îmbrățișat și mi-a spus cât de bună am fost. Era atât de fierbinte încât era incredibil de bun. Nu aveam niciun cuvânt, doar lacrimi. Am plâns mult în ziua aceea, mai mult decât am plâns vreodată în toată viața mea.

La prânz, s-a dovedit că nu prea aveam voință, iar durerea mi-a adus lacrimi în ochi. Tata chiar m-a certat puțin.

– Nu trebuie să tolerezi durerea, spune el în timp ce mă mângâie. Dacă te doare, trebuie să-mi spui.

Eram gata ca tata să ia cureaua, dar m-a mângâiat și m-a certat atât de ușor încât îmi venea să plâng din nou.

– N-o să mă dați în grija unui psihiatru? am întrebat pentru că… ei bine… Fără psihiatru, vă rog.

– Bietul copil, m-a îmbrățișat mama. Prin ce ai trecut…

– Nimeni nu te va încredința unui psihiatru.

Am observat că aceste cuvinte l-au făcut pe Herman să devină foarte palid. Probabil că și lui îi era frică de acel mincinos. Tata a spus că mă va ajuta să opresc durerea. Iar eu l-am crezut, bineînțeles. Apoi Herman a luat lingura din mâinile mele tremurânde și a început să mă hrănească ca pe un copil. Nu voiam să mănânc, dar trebuia să fiu ascultătoare…

– Hai să mai mâncăm un pic, a spus băiatul și a continuat in scurt timp. Apoi te poți odihni în timp ce eu îmi fac temele.

– Pot să vin și eu? Am întrebat cât am putut de jalnic, iar «logodnicul» meu a fost de acord.

Pe Herman nu l-a deranjat deloc să fie logodit. L-am întrebat chiar și de ce, iar el mi-a răspuns:

– Ești un miracol, a spus el, mângâindu-mi capul cu atâta tandrețe încât mi-am strâns ochii de plăcere.

Oh, am uitat! S-a dovedit că aveam zece ani și mai aveam aproape un an până la temuta academie. Și nu semănam cu Mariana în oglindă, deloc. Așa că am murit și am devenit o persoană nouă. Cineva a scris despre asta în anumite cărți, nu-mi amintesc numele. Academia era în carte, așa că m-am gândit: dacă numele de familie sunt aceleași, atunci și eu sunt în carte, nu-i așa?

Herman și-a continuat lecțiile, iar eu m-am apropiat de el: nu pentru a-i distrage atenția, ci pentru a avea grijă de ceva. A pus cartea de povești în fața mea și mi-a spus să nu-i distrag atenția. Așa că am citit povestea în liniște și imaginându-mi că, dacă i-aș fi distras atenția, s-ar fi supărat foarte tare, iar eu nu voiam să-l supăr pe «logodnicul» meu, chiar dacă era doar pentru distracție.

Herman își făcea exercițiile și era supărat pentru că ceva nu era în regulă. M-am uitat în caietul lui și am văzut aproape imediat că confundase minusul de la început cu plusul. Și eu făceam această greșeală, de aceea am observat-o. Stăteam acolo îngrijorată, iar Herman era și el îngrijorat, așa că nu am putut rezista.

– Herman! am strigat încet și i-am atins mâneca. Pot să te deranjez, iar mai târziu să mă lovești pentru asta?